„Pregătindu-te pentru viitor, trebuie să mergi înapoi, cu gîndul către trecut; dar numai atît cît face un om, care, pregătindu-se să sară peste o groapă, se dă înapoi pentru a căpăta mai mult elan.” – citeam deunăzi din Mickiewicz.
Şi mă pune nevoia – să nu-i zic pe numele arhicunoscut şi des uzitat în discuţiile colocviale – să aplic procedura.
Deh, doar sfatul vine din partea unui învăţat… 
Partea proastă este că atunci cînd priveşti în trecut te apucă nostalgia. Este inevitabil, apoi degeaba te răzgîndeşti. Zarurile au fost aruncate, mintea rămîne undeva acolo. Poate, mă gândesc, mai mult inima. De ce oare actul retrospectiv, ad-hoc, în loc să ne ajute să planificăm judicios viitorul, imediat sau mai îndepărtat, ne face să ne dorim a retrăi momente trecute. Nu, nu neapărat pentru a repara greşelile de atunci ori pentru mici retuşuri, ci mai curînd pentru a trăi a doua oară un anume moment din trecut. Probabil că inimii îi trebuie mai mult timp să accepte ceea ce mintea ştie deja…
Chiar, de ce oare vedem întotdeauna trecutul ca fiind mai bun decît prezentul, decît a fost de fapt? Caut răspunsul, aşa că scrisul mai poate aştepta – nu sunt Napoleon să fac mai multe lucruri deodată. Da’ vă anunţ cînd îl aflu.
Tag-uri:Gînd, Inimă, Mickiewicz, Minte, Prezent, Trecut, Viitor
Flavia L.
Mulţimea vidă 
Unii ar spune că memoria filtrează multe dintre evenimentele neplăcute astfel încît amintirile rămîn oarecum „romanţate”. E posibil şi asta. Eu unul însă cred că e vorba de acea binecuvîntată neştiinţă din perioada respectivă care ne permitea să luăm lucrurile mult mai lejer, să vedem doar la un pas în jurul nostru şi să ne creştem visuri idealiste de viitor fără să avem habar ce ni se pregăteşte – de către „soartă” şi „ajutoarele” ei.
Pe cînd, cu mintea de acum şi cunoştinţele acumulate între timp ne dăm seama că viitorul s-a scurtat, şi-a schimbat nuanţa, iar prezentul – şi din cauza acestei conştiinţe de moment – va deveni un trecut nu-tocmai-plăcut amintirii.
Sigur, asta nu cred că se aplică celor care le-au avut şi le au „pe toate”. Dar n-am de unde să ştiu concret, nu fac parte dintre aceia…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Privind în trecut fără să permit farmecului amintirilor să interfereze realizez că în realitate unele momente (tocmai acelea care-mi trezesc nostalgii dureroase) n-au fost tocmai cele mai roze. Adu-ţi aminte de anii de şcoală… Tare sunt curioasă cum voi privi prezentul peste o vreme. Să zicem „progresul” care ne omoară, ilustrat la tine pe blog. Oare prezentul, viitorul, nu va deveni cîndva un trecut la care ne-am întoarce cu plăcere?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vezi tu, acumularea asta de informaţie merge cumva logaritmic, nu liniar. De la un anumit moment orice noutate ni se va părea cumva neimportantă, ca un fel de deja-vu, un grăunte de nisip pe plaja cunoaşterii. Vor mai fi foarte puţine – spre deloc – motive de nostalgie faţă de perioada care va urma acelui moment de… hai să-i spunem ‘revelaţie’, dacă mersul omenirii nu-şi va schimba radical direcţia.
Ceea ce ne amintim noi cu nostalgie din trecut nu sînt „felii” exacte, ca de tort, ale perioadei, ci mai degrabă felii de şvaiţer unde ignorăm cu bună ştiinţă găurile, adică ceea ce nu cunoşteam la momentele respective. Şi totuşi realitatea e că, dacă am compara felia întreagă de ‘ieri’ cu felia întreagă de ‘azi’ (şi eventual cu ce prefigurăm pentru ‘mîine’), atunci în mod sigur ‘ieri’ va ieşi cîştigător detaşat. Din prea multe motive, pe care te las să le cauţi singură dacă nu le ştii deja. 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Deosebită comparaţia cu felia de şvaiţer. Cred că se apropie cel mai mult de adevăr.
Cine ştie, poate că o felie de „azi” devenită curînd „ieri” va avea sorţi de izbîndă, asta desigur pentru cei mai norocoşi dintre noi. Şi poate că tocmai amintirile lui „ieri” ne sunt folositoare în a-l face pe „azi” sau şi mai bine pe „mîine” la fel de dorit, datorită prezumatei plăceri pe care a resimţi-o; iar ceva pentru cei norocoşi. 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am un feeling că unitatea de măsură a norocului este… € sau, alternativ, $.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu n-aş face nazuri nici la moneda naţională. 😉 Uite că de marţi încolo, vreme de vreo patru săptămîni încerc cu €… Da’ am şi eu un feeling, deloc roz în privinţa norocului cu „E” / „S” barat orizontal / vertical.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Şi mai ziceai că nu crezi în ursitoare… 😀
Eu – trebuie să recunosc – sînt un norocos: am noroc… numai de ghinioane.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În ursitoare nu, însă cred în decizi corecte şi greşite. Vezi tu, de fiecare dată avem de ales între două sau mai multe variante, iniţial sanşele sunt egale, apoi, ca la zaruri, intervin: forţa de aruncare, greutatea zarurilor, frecarea cu aerul şi suprafaţa de contact etc. Dacă, prin absurd, am repeta experimentul, nu întoteauna rezultatul va fi acelaşi, chiar dacă facem una şi aceaşi alegere. Ăsta e jocul numit viaţă, iar nimeni nu poate avea garanţia că regulile după care se joacă sunt fair-play. Dar omul este un jucător înnăscut, va pune mereu şi mereu, fie că pierde ori cîştigă, altă miză pe masă, ba o mai şi dublează, conform sistemului martingale. Într-un anume fel, un „joc” incitant, letal în cele din urmă.
ApreciazăApreciază
Dacă două persoane cu şanse identice iau exact aceeaşi decizie în exact aceeaşi situaţie de mai multe ori la rînd şi una dintre persoane cîştigă constant pe cînd cealaltă pierde la fel de constant, care e variabila?
Dar dacă o persoană cu şanse reale de cîştig foarte slabe, într-o situaţie dezavantajoasă, cîştigă totuşi constant pe cînd una cu şanse enorme, într-o situaţie foarte avantajoasă, pierde la fel de constant?
Aici se vede intervenţia perechii noroc-ghinion care modifică datele în aşa fel încît improbabilul să devină probabil şi invers.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Variantele expuse de tine îmi par foarte improbabile. Pînă şi atunci cînd dai cu banul, ne învaţă teoria probabilităţilor, cazurile cap / pajură tind să se egalizeze pe măsura creşterii numărului de încercări.
Perechea noroc / ghinion depinde, cred eu, mai degrabă de propriile noastre decizii, nefiind factori de sine stătători. Astfel, ghinionul s-ar putea traduce prin luarea celei mai defavorabile decizii la un moment dat. Crede-mă, sunt specialistă la aşa ceva; dacă există nouă decizii bune sau măcar relativ bune din zece, în 99% dintre cazuri o voi lua pe a zecea, aceea dezastruoasă. Să numesc asta ghinion sau mai curînd lipsă de intuiţie? De unde se poate deduce că intuiţia feminină este doar o legendă.
ApreciazăApreciază
Ghinion e cînd iei decizia (teoretic) corectă şi totuşi rezultatul e greşit.
Noroc e cînd iei o decizie la întîmplare fără să ai habar ce faci şi se dovedeşte a fi fost cea corectă.
Întîmplare reală:
Pe vremurile de demult, în familie se juca la Loto (iar fraieru’ de io şi la loz-în-plic). Într-o zi, maică-mea cîştigă o sumă măricică (am uitat cît, vreo mie de lei sau ceva) la Pronoexpres. La puţină vreme după aceea am cîştigat eu, la o categorie superioară, numai două sute.
Luat per ansamblu, familia a avut noroc, nu? Dar analiza amănunţită întreabă:
– faptul că ea a cîştigat mult la categorie inferioară nu cumva a fost noroc?
– faptul că eu am cîştigat puţin la o categorie superioară nu cumva a fost ghinion?
Sigur, detaliile concrete bazate pe date vor arăta că există explicaţii logice pentru fiecare dintre situaţii. Totul se bazează pe un cumul de acţiuni anterioare. Dar ce anume a dus la fiecare dintre situaţii cînd teoretic ar fi trebuit să fie invers? Norocul? Ghinionul? Ambele?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă rezultatul (practic) se dovedeşte greşit, cred că decizia (teoretică) n-a fost bine aleasă.
N-am auzit încă pe nimeni să ia o decizie la întîmplare, în cel mai „la voia întîmplării” plan va da cu banul.
Întîmplarea reală are desigur, aşa cum spui, o explicaţie logică, anume numărul de jucători cîştigători la momentele respective (care înţeleg au fost diferite). În concluzie, nici noroc, nici ghinion, ci o întîmplare chiar obişnuită, rareori se întîmplă ca numărul cîştigătorilor să fie acelaşi. Cred că am răspuns şi la întrebarea de ce aşa şi nu invers… Pe de altă parte, dacă ţii neapărat să botezăm întîmplarea cu două nume, cînd noroc (într-o situaţie favorabilă nouă), cînd ghinion, aş spune că în ambele situaţii a fost vorba despre noroc – oare norocul are şi grade de comparaţie?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din cîte ştiu există noroc obişnuit şi noroc porcesc. 😀
Aş mai putea încerca cu exemple dar văd că ţii morţiş să refuzi existenţa celor două elemente. Nu-i bai, şi eu le-am refuzat pînă mai de curînd, nu puteam crede că frate-meu îmi bagă beţe-n roate. Dar cînd „coincidenţa” ajunge la o proporţie de 70-80% atunci mai lipseşte doar o „palmă după ceafă” ca să-ţi dai seama că ceva nu e în regulă şi teoria probabilităţilor e „aranjată” de către „cineva”. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adică ţine de cantitatea consumată dintr-o anume materie în vremea copilăriei. 😀
Nu neg existenţa celor două noţiuni, aş sublinia însă starea lor foarte instabilă – se poate trece dintr-o fază într-alta cît ai clipi – şi mai ales faptul că de regulă norocul sau ghinionul ni-l facem cu propria mînă sau (ne)minte. De aceea insist să văd doar întîmplarea, devenită favorabilă sau dimpotrivă, funcţie de modul nostru de a răspunde la un anume factor extern.
Să luăm drept exemplu o întîmplare reală. Cineva era în căutarea unui job mai bine plătit decît acela pe care-l avea. Întîmplarea i-a fost favorabilă, oferta a venit, dar ce să vezi, amicul nostru a zis pas… Deci de la „noroc” (potenţial, căci nu avem de unde să ştim cu ar fi evoluat lucrurile), îi putem zice „ghinion”. Mai ales că a urmat o lungă aşteptare (de mai bine de un an şi jumătate) pînă a primit o altă ofertă de serviciu. Noroc? Nu neapărat, fiindcă amicul nostru mai trebuia să rezolve între timp o altă problemă a cărei „cheie” era tocmai timpul (limitat), iar cu această întîrziere… Încă nu se ştie finalul poveştii, însă „norocul” acela s-ar putea să fie degeaba. Bad timing… Vezi cum deciziile de la un anume moment pot infuenţa întîmplarea, norocul sau ghinionul.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nţ! Îmi amesteci „materiile” şi iese altceva. 😉 Nu vrei şi pace. Mnoh, las-o aşa, că te-oi dumiri cîndva… poate. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate, cine ştie… relativitatea, chiar şi a convingerilor, n-am de gînd s-o neg. 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bun aşa! 🙂
ApreciazăApreciază
Eu cred că din trecut păstrăm „la suprafață” acele evenimente dragi sufletului nostru, tocmai pentru că le-am trăit cu plăcere, cu intensitate pozitiv-maximă. Pe celelalte le avem în străfunduri, mai greu de scos „la lumină”, tocmai datorită încărcăturii lor, nu tocmai convenabile. Poate de aceea considerăm trecutul mai bun decât prezentul, pentru că primele sosite sunt amintirile frumoase, cu încărcătură pozitivă?
Oare chiar ne putem planifica viitorul? Nu cumva doar azi determină ce anume se va petrece mâine? Zic și eu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Posibil, cui i-ar placea oare să-şi amintească lucrurile (întîmplările) neplăcute. Ce ţi-e şi cu nostalgia asta, se dă peste cap ca să ne convingă că toate chestiile din trecut au fost mai bune decît au fost în realitatea de atunci.
Planificarea viitorului nu mi-a ieşit niciodată. Habar nu am cum fac unii de le ies mereu pasienţele, observ doar că se poate. Cît priveşte „mîinele” cred că e determinat şi de alţi factori în afară de ziua de azi. Ca să nu zic că uneori ceea ce se petrece „mîine” pare să nu aibă vreo legătură cu ce s-a făcut „azi”; poate tocmai de aceea zic unii că doar prezentul contează, trecutul fiind dus (mai mult sau mai puţin pe apa sîmbetei), iar viitorul incert.
ApreciazăApreciază
La o analiză pertinentă, s-ar putea să realizăm că trecutul chiar este mai bun și mai frumos decât prezentul, fie și numai pentru că aveam tinerețea alături de noi. Dar nu este singurul motiv. Aveam o inconstiență ce ne permitea să ne jucăm de-a hazardul, căci încă nu acumulasem destulă cunoaștere asupra lumii.
„Mâine” este coordonat de foarte mulți factori, nu numai personali, căci suntem influențați și de toți cei din jurul nostru, prieteni sau dușmani. Este influențat si de ceea ce am făcut acum zece ani, sau acum o sută de ani, poate acum un mileniu. Este influențat și de ce am gândit „azi”, acel perpetuu „azi”, care a devenit deja trecut din clipa în care am gândit sau făcut ceva. De aceea „mâine” nu este predictibil 100%. Planificările acelea despre care spui că se realizează la unii, sunt dintre cele predictibile 100%, pentru care nu este nevoie decât să muncești corect pe o anumită „felie” de existență. În rest, viața rămâne cu imprevizibilul ei, căruia, uneori, îi spunem „soartă”.
Cumva așa este, cert, palpabil este numai „acum”, în rest fiind amintire sau incertitudine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tinereţea să fie motivul? Cineva spunea că nici un om înţelept nu şi-ar dori să fie din nou tînăr. O fi ştiut el ceva. 😉
Inconştienţa, foarte probabil că da; cu siguranţă este apanajul tinereţii. La ce bun cunoaşterea dacă ai suficiente alte motive de a fi fericit… Odată cu anii ne dezvăţăm a trăi clipa, prea multe calcule, prea multă raţiune, devenim (prea) responsabili – ăsta să fie oare motivul?
Dar oare soarta nu este generată tot de acţiunile noastre? Să fie ea, soarta, un ceva predefinit, „scris”? Atunci de ce unii reuşesc s-o fenteze. Ori poate că au fost destul de înţelepţi încît s-o scrie după bunul lor plac.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Este probabil ca totul să fie generat de noi, inclusiv soarta , doar că nu avem certitudini în privința asta, toate informațiile de acest gen venind de la oameni care „simt” lumea altfel, de la un alt nivel de înțelegere și care folosesc alte sisteme de referință decât ale noastre, trăitorii „de rând”.
Nu știu și nu cred că unii reușesc să-și scrie soarta după bunul lor plac, Mai degrabă acela este drumul lor, acelea sunt lucrurile ce le au de făcut, de învățat. Sincer, nu mi-aș dori să fiu în locul lor, chiar dacă acea lume a lor pare mai frumoasă, mai plină de fericire. Probabil că și eu trebuie să învăț ceva din viața mea, așa cum este ea, cu fericirile și nefericirile ei. Aș spune că acesta este drumul meu, pe care trebuie să-l parcurg până la final. Posibil să plătesc în felul acesta polițele pentru incorectitudinile, inadvertențele din viața mea prezentă sau trecută, din lumea aceasta sau dintr-o altă lume în care, eventual, am trăit.
Cred că ar trebui să definim sau să redefinim fericirea. Știu, este o stare de bine. Dar cred că trebuie să vedem ce anume ne induce această stare de bine. Dacă este vorba de partea materială a vieții, pe aceasta nu aș numi-o fericire. Doar cea izvorâtă din sufletele noastre, din trăirile interioare, numai acelea aș spune eu că generează fericirea, fără nici o legătură cu rațiunea, cu partea noastră de „ego”.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cînd vorbim despre soartă sau destin totul devine incert. Totuşi, sunt de părere că nimic nu este „scris” dinainte. Totul depinde, derivă din acţiunile noastre dintr-un moment sau altul. Un anume episod din viaţă poate să fie catalogat drept norocos dacă am reacţionat astfel încît lucrurile să ne fie în cele din urmă pe plac; altfel, de bună seamă vom da vina pe fatalitate, pe ursitoarele nedrepte.
Poliţe vom avea întotdeauna de plătit, da’ nu cred că pentru vreo vină dintr-o altă lume, ci pur şi simplu pentru ezitările ori calculele greşite din prezenta viaţă.
Definiţia fericirii, pe aceea corectă şi atotcuprinzătoare, cred că n-o cunoaşte nimeni. Eu sigur n-am descoperit-o încă şi nici nu trag speranţă c-o voi face prea curînd. Cea mai bună definire a respectivei stări mi se pare a fi următoarea: „fericirea este făcută din iluzii, speranţe, încredere în oameni şi în tine însuţi, apoi din dragoste şi din prietenie”. – Ivan Goncearov, O poveste obişnuită. Idealist, precum Dragoş, nu? Vlahuţă (Gînduri) împinge însă idealismul o palmă dincolo de pînzele albe: „fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă, decît acela care o dă… Şi, ca să o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să-ncepi prin a o da”.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
De-aia sughiţam io de zor aseară… 😛
După cum văd, Vlahuţă împinge – sau mai degrabă împunge – nu c-o palmă ci c-un deget, unul anume, idealismul, ideea de fericire. 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Trece şi cu apă dacă n-ai altceva la îndemînă.
E, Vlahuţă… Un poet care se agaţă de o idee, deloc rea – lumea însă s-a cam înrăit de atunci.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
La ce rău mi-a fost azi-noapte şi azi, mi-era că trece numai cu Cazmarol, Lopatin, Gropamicină, Pămîntol, Popamicină şi Aminamin. 🙂 Nici acu’ nu-s ieşit din cazne, şi-au luat doar un mic răgaz de respiro.
Fericirea lui Vlahuţă e ca un cîine care se învîrte în jurul cozii fără s-o apuce vreodată sau ca abureala hamericană cu „the pursuit of happiness”: eşti liber să cauţi cai verzi pe pereţi. 😉
ApreciazăApreciază
Te rog, nu mă speria! Sper să-ţi fie deja mai bine. Ajută cumva asta:
sau 
pe frunte ca să ai somn uşor, vise plăcute şi să fii bine mîine dimineaţă?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu ştiu, o să-ţi spun mîine dimineaţă. 😉 (nu era şi asta o replică din „Top gun”? XD )
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uite că nu-mi amintesc, poate dacă o citeam în engleză ori, şi mai bine, dacă o auzeam de la Tom 😛
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici n-ai pretenţii – direct de la Tom? Hmmm… 😛
Replica a fost la prima întîlnire a lui Maverick cu Charlie, în bar, după „abordarea îndrăzneaţă” (cîntecul). El i-a spus că folosit metoda doar de două ori. Ea a întrebat cum a mers.
EL: First time I crashed and burned.
EA: And the second time?
EL: I’ll tell you tomorrow. But so far it’s looking good.
Mă rog, poate nu am citat replicile 100% corect dar cam asta era ideea. 🙂
Ah şi scuze că am plecat aşa aseară, a fost o mică sincopă în discuţie şi nu eram prea într-ale mele aşa că am parcat în hangar.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E, aşa mai vii de-acasă! Uite un bărbat pe placul meu… Fapte, nu vorbe.
Scuze că răspund pe „fugă”, da’ chiar sunt pe fugă, la ora 18 trecute fix am un microbuz de prins. Să ne revedem cu bine!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
No, bine, meri de-l caută pe Tom. Numa’ ai grijă cînd traversezi, da? 😛
Drum bun şi sejur fără probleme! Să ne revedem sănătoşi!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Incertitudinile, atunci când amintim de soartă sau destin, vin tocmai din impredictibilitatea lor, căci mereu pare a se modifica câte ceva în „cursul” lor firesc, pornind de la naștere către marea trecere. Pe măsura trecerii timpului, constatăm că anumite lucruri nu mai par a fi așa cum ne apăreau cândva, cu modificări în bine sau în mai puțin bine. Cred că asta vine exact de la ceea ce afirmai și tu, de la acțiunile noastre de la un anumit moment, de la reacțiile ce le avem în preajma anumitor evenimente, chiar dacă acestea nu ne privesc direct. Ne modificăm „soarta” pe măsură ce trece timpul. Iar eu nu mai acuz de mulți ani fatalitatea, căci am întrezărit legăturile între acțiunu și reacțiunea „sorții”.
În locul tău, eu aș scoate din definiția fericirii iluzia și speranța, căci acestea nu au ceva real în ele, nu au perenitate. Drapt este că le putem păstra în noi foarte multă vreme, dar asta doar într-un mod artificial, zic eu.
Îmi place si sunt de acord cu definiția citată de tine din Vlahuță. Asta și pentru că, atunci când am dăruit părelnic-insignifiante lucruri sau stări, am simțit o stare de bine interior, asemănător fericirii, așa cum o percep eu. A oferi, indiferent ce, dar de bine, induce fericirea celor din jur, iar prin recul, ție însuți.
Probabil că dragostea pentru oameni și pentru tot ce există în jurul nostru este elementul principal în existența fericirii.
Dragoș? Pare un idealist, cu mare dăruirre față de semeni. Visează și o face frumos, într-o lume în care frumusețea pare a fi pe cale de dispariție, o lume în care conștiința pare a se redefini prin prisma materialismului. Dragoș trăiește într-o lume a lui, utopică, din care ne mai transmite, uneori, mari adevăruri. Îl îndrăgesc pe omul acesta, chiar dacă nu am ajuns să îl cunosc destul de bine.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Domnule, respectele mele!
ApreciazăApreciază
Dacă mi te-ai adresat cu „domnule”, este clar că trebuie să mă retrag în carapacea mea și să mă reanalizez, să văd unde și cu ce ți-am greșit de m-ai scos din rândul prietenilor tăi. 🙂
Mulțumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hahaha, şi eu am alergie la apelativul ăsta de obicei, dar acum chiar simţeam nevoia de un cadru… oficial. Ai atins o coardă sensibilă. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Să te întreb care-i coarda? Mai bine nu, că cine mai știe ce răspuns în dodii îmi mai dai. Nu de alta, dar suntem pe „teren străin” și nu știu cât de îngăduitoare va fi Flavia cu noi.
Mulțumesc încă o dată!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Eu îţi mulţumesc pentru încredere şi apreciere. 🙂
ApreciazăApreciază
Era ceva nou, necunoscut de tine? Nu cred, căci cu diferite ocazii te-am lăsat să vezi tooate acestea. Acum doar au fost altfel formulate, cu adresare către Flavia, care poate nu știa resorturile legăturii noastre.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate-s eu mai sensibil azi, cine ştie… Sau poate unele lucruri trebuie spuse cît mai e vreme.
ApreciazăApreciază
Domnilor simţiţi-vă ca acasă, puteţi să vă daţi cîte răspunsuri în „dodii” doriţi. Nu-i „teren străin”, mai curînd „holy ground” (mai ales cu tăcerea care bîntuie pe aici), numai să nu începeţi ca în Highlander: „there can be only one”.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aşa cum omul a avut nevoie de speranţă ca să se poată ridica, scutura de praf şi netezi hainele pentru a o lua de la capăt atunci cînd viaţa i-a dat un brînci, tot aşa a trebuit să inventeze fatalitatea, ca să aibă o scuză pentru atunci cînd, în pofida eforturilor susţinute ori dimpotrivă pentru că n-a avut chef să se ia cu viaţa-n piept, lucrurile încep să se mişte anapoda.
Poate că aşa ar fi logic, însă oare nu tocmai iluziile şi speranţele ne sunt uneori izvorul celei mai sublime fericiri?
Zic şi eu, din constatări personale.
Da, dăruind primim la rîndu-ne, cel puţin aşa se spune. Dăruind ceva implicit ne oferim nouă, fie numai fericirea pentru că i-am făcut cuiva o bucurie, o plăcere. Unii îi spun egoism pozitiv şi mai zic că îl avem la nivel de subconştient, căci omul se vrea fericit (între multe altele).
Cît despre omul (mi-e teamă că se zburleşte de-i zic domnul) Dragoş, din cîte am reuşit să-l cunosc citindu-l pe blog şi în comentarii, cred că e suficient cuvîntul scris cu majuscule. Visurile, idealurile, fie acestea utopice, nu cred că ne sunt străine niciunuia dintre noi (în doze mai mici sau mai mari), nu-s nici pe departe „păcătoase”, ba chiar aş spune specifice umanităţii. Ce ar fi omul fără visuri?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă gîndesc că poate nu e neapărată nevoie de speranţă ci poate doar de cîte o idee fixă, o obsesie pe care omul s-o urmărească asiduu pînă ce, la eventuala ei împlinire să se constate fericit… pentru o clipă-două. Fiindcă fericirea eternă nu poate exista atîta vreme cît există… Fiscul. 🙂
Cît despre mine, sînt doar o fiinţă întîmplător găzduită într-un trup ce mi-a rămas mic. „Ce-ar fi omul fără visuri”, întrebi (retoric, poate) – eu merg mai departe şi întreb: ce e omul fără visuri împlinite…?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Oare ție ți-am „plasat” comentariul?
Am greșit, dacă este așa, căci el era adresat Flaviei.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nope, l-ai pus bine. Dar ştii că eu primesc notificări la toate. 🙂
ApreciazăApreciază
Hoțomanule!
Tragi cu ochiul, cum s-ar spune.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nţ! Stau la curent cu evoluţia discuţiei. 😛 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aceasta este o altă modalitate de definire. 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Politically korekt. 😛 XD
ApreciazăApreciază
Urăsc expresia aceasta, cu tot ce se ascunde în spatele ei!!!
Dar asta nu este valabil și când este vorba de tine. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Şi mie mi-e tare „dragă”, de-aia o iau la şuturi de cîte ori o prind. XD
Doar nu credeai că m-am zărghit la bilă!? XD XD XD
ApreciazăApreciază
Nicicum, mai ales că am văzut oarece litere incorect așezate, precum „k”. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aşa, m-am liniştit. 🙂
ApreciazăApreciază
😀
De parcă avea cum să te neliniștească al meu comentariu.
Cred că ne știm binișor, astfel încât să știm când este glumă și când nu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hihi, mă mai joc şi eu un picuţ. 😀
ApreciazăApreciază
Idee fixă… Adică visuri… urmate de speranţa împlinirii lor. Nici noi nu suntem eterni, de ce am pretinde fericirii să fie; dar măcar să fie…
De fisc şi de moarte nimeni nu scapă, zic ăia pomeniţi de tine într-un comentariu anterior referitor la „the pursuit of happiness”.
Apropo, fiindcă uitasem să întreb la momentul respectiv. Ce e rău în a visa cai verzi pe pereţi? Uneori iluzia ne dă dramul de iluzoriu şi trecător de fericire – cui îi pasă, doar am stabilit faptul că fericirea nu ţine la nesfîrşit.
Da, era o întrebare retorică, fiindcă nu cred că există om fără visuri. Cît despre aceia fără visuri împlinite aş spune că n-au visat încă destul – ar trebui să insiste, măcar pînă li se împlineşte unul 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ideea fixă poate porni ca un vis însă sfîrşeşte ca obsesie, adică atunci cînd visului i-a trecut de mult vremea însă „visătorul” – sau să-i spun „idiotul”? – continuă cu obstinaţie, împotriva logicii, a bunului-simţ, a oricăror semne şi dovezi că visul şi-a pierdut rostul.
Pînă şi atingerea fericirii poate fi o obsesie, din punctul ăsta de vedere, în special pentru un ghinionist sadea care nu-şi dă seama de sine, de situaţie. 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ideea fixă, obsesie se cheamă. Visurile pot părea uneori obsesii, însă rare sunt cazurile în care vom şi recunoaşte în faţa oglinzii acest lucru. Mda, toate la vremea lor, zice o vorbă. Întrebarea este cine decide cînd a trecut vremea sau s-a pierdut rostul? Personal, dacă cred în ceva, merg pînă în pînzele albe, desigur atîta vreme cît rămîne în picioare motivul, obiectul dorinţei, visării…
Te-ai gîndit vreodată că încăpăţînîndu-te a numi o întîmplare sau alta ghinion, mai mult a te cataloga drept ghinionist, face ca subconştientul să deregleze cumva finalul acţiunii, să ducă la întîmplarea nefastă?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă un orb e conştient de faptul că e orb şi se numeşte pe sine însuşi ‘orb’, asta înseamnă că influenţează cu ceva mersul vieţii? E vorba de acceptarea evidenţei, atîta tot.
În accepţia mea poate exista o gradaţie puţin mai fină între vis şi obsesie, iar ideea fixă e undeva între ele. Din ideea fixă mai poţi ieşi cu ajutorul logicii (şi eventual a prietenilor) dar în special a sincerităţii faţă de sine, însă din obsesie de obicei nu prea se iese.
„Trebuie să ştii cînd să renunţi”, se spune. Cel ce-a ajuns la obsesie rareori îşi poate da seama de asta, indiferent de cîte „semne” şi atenţionări primeşte. Iar pînzele albe rareori sînt albe, de fapt; sînt pătate de „sînge” – cel propriu şi poate şi al altora… 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Speranța ne este utilă, să putem depăși anumite momente mai dificile. Dar de aici la fericire… Nu știu ce să spun, ce se potrivește la mine nu este neapărat util și altor persoane, căci natura ne-a creat diferiți.
Și iar nu știu ce să spun. Dacă dăruim din „egoism pozitiv” deja pare altceva decât dăruire, pare un troc. Dar iar spun, suntem diferiți, așa că și aprecierile noastre se aștern diferit în cuvinte și simțiri.
Cred că omul fără vise nu ar mai fi om. Căci visele ne-au fost date de Divinitate, spre a ne ușura cunoașterea uneori, dar și pentru a ne arăta alte tărâmuri, altfel imposibil de cunoscut, sau foart greu de aflat. Sunt multe variante de explicare a izvoarelor viselor, fără să avem certitudinea că vreuna dintre ele este perfect adevărată.
Mulțumesc pentru îngăduința ce ne acorzi, de a discuta fără bariere aici, în „căsuța” ta! Poți sta fără griji, dacă este vorba de mine și Dragoș, nu vei vedea disputele duse până la extrema numită de tine, căci amândoi avem simțul realității, acelă că nimeni nu poate fi deținătorul adevărului absolut. De altfel, cred că ne-ai mai putut urmări, atât la mine, căt și la el pe blog. Prietenia, de care aminteam mai sus, nu înseamnă eliminarea celuilalt, ci menținerea alături, cu acceptarea eventualelor defecte (pe care le avem fiecare dintre noi, de altfel).
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mă gîndeam că depăşirea unui moment dificil sau fie numai găsirea puterii de a spera întru împlinirea acestui deziderat, ne dă un oarecare sentiment de mulţumire ori împăcare, ceea ce s-ar putea presupune că ne aduce şi un pic de fericire.
Aş spune că omul are trocul în sînge (vezi perioada dinaintea apariţiei banilor, dar şi de după), nu neapărat în sens negativ (nu discutăm despre schimb de valori). În cazul despre care am vorbit mă refeream chiar la pornirea inconştientă de a face cuiva un bine; fericirea resimţită văzîndu-i mai apoi bucuria fiind un fel de bonus. Divagînd puţin, oare oferim iubire fără a aştepta să ni se întoarcă iubire? Putem numi asta troc?
Cum îi mărturiseam lui Dragoş, nu cred să existe om fără visuri (mai mărunte ori mai măreţe). Am rezerve însă în privinţa provenienţei divine. Cred că, mai curînd, ne vin de undeva dinăuntrul nostru, în funcţie de propriile aşteptări de la lume şi viaţă, de la noi.
Întotdeauna veţi fi bineveniţi în spaţiul acesta virtual. Cunoscîndu-vă deja de pe blogurile voaste, nici nu-mi făceam probleme că se va lăsa cu decapitări, da’ prea mi s-a ridicat mingea la fileu şi nu putea scăpa ocazia unei glume amicale.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că ar trebui să revenim la definirea fericirii. Dacă ea este doar o stare de bine interior, fără alte legături sau conotații, atunci este cum spui tu.
Aș spune că iubirea este un act unilateral, dar care se trăiește în doi. Dacă apare reciprocitatea, atunci este situația privilegiată. Altfel, nu așteptăm neapărat să ne fie întoarsă iubirea, chiar dacă ne-o dorim. Putem fi fericiți și în iubirea neîmpărtășită, căci, nu-i așa? suntem fericiți dacă vedem fericirea celui/celei pe care o iubim. Dar aici apar și alte elemente, neluate până acum în discuție.
În privința viselor… Poate că nu Divinitatea ni le aduce. Eu cred în existența „energetică” a sufletelor noastre și în nemurirea acestei forme de existență. Uneori am impresia că din această sferă ne sosesc visele, ca un sistem de comunicare între lumi, spre exemplu. Se poate discuta foarte mult pe această temă. Eu cred în existența „inconștientului colectiv”, ascuns în această formă de energie subtilă. De acolo ne vin multe informații, dar nu în forme perceptibile, raționale, ci în subconștient. Poate de aici apare și greutatea interpretării viselor, ce poate fi făcută coerent numai de persoana care visează. Iar acum mă refer la visele din timpul somnului, necum la reverii.
Încă o dată, mulțumesc!
Dar speranțele tale s-ar putea să-ți fie înșelate, căci l-aș decapita pe Dragoș, doar că ar fi în van, căci și așa este cam… fără cap. 😀 Asta pentru că tot ai amintit de glume amicale. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În ceea ce mă priveşte, fericirea nu poate fi altfel decît starea aceea de bine interior, proprie fiecărui individ în parte. Legăturile duc înspre altceva, iar eu refeream stric sentimentul de fericire.
Dacă te referi la iubirea aproapelui pot accepta iubirea ca fiind un act unilateral. Altfel, nu mulţumesc… prefer neutralitatea singurătăţii. Spui că putem simţi fericirea observînd fericirea celui pe care îl iubim (unilateral). Dar, mă întreb, acela/aceea va simţi iubirea noastră, i-o vom putea noi oferi cînd nu simţim iubire din cealaltă parte? Complicate sunt căile dragostei, tocmai de aceea am specificat că am abătut (poate nepermis şi cu pericol de deraiere) sensul discuţiei; dragostea (femeie / bărbat) fiind uneori cel mai volatil sentiment. Ar trebui desigur să intrăm într-o discuţie aparte, cu elemente specifice, iar eu, date fiindu-mi antecedentele, nu cred sunt foate pregătită în acest domeniu.
Sincer, am citit superficial despre subiectul „inconştientului colectiv”, energii mai mult sau mai puţin subtile, mesaje venite dintr-o „lume” doar bănuită – mai recent, dovedibilă prin nu ştiu ce legi ale fizicii cuantice ori ceva la fel de indescriptibil pentru mine. Tema îmi depăşeşte capacitatea cognitivă, deci nu mă pot lansa în comentarii asupra-i. Reveria mi-e însă cunoscută, uneori mă linişteşte, îmi aduce pace, alteori… îmi trag palme ca să mă trezesc la realitate.
Nu-i rost de mulţumiri, îmi place să citesc, să cunosc oameni, fie şi numai din ceea ce scriu. La o adică, eu ar trebui să vă mulţumesc, fiindcă îmi permiteţi să aflu păreri, pentru că îmi deschideţi orizonturi noi.
Decapitare virtuală accept (sunt tentată uneori, citind ce scrie, să-l scutur niţel), numai să nu se lase cu sînge, că sunt fire sensibilă. 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Parcă am fi în Mioriţa: unul îmi vrea capul, celălalt aduce tava de argint. 😛 Iar eu cînt la fluierul piciorului, total detaşat. XD XD XD
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Oi fluiera tu, însă nu detaşat total, de-ai fi precum zici nu ne-ai fi luat în seamă provocările, necum nu te osteneai să ne şi răspunzi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ei da, n-are voie omu’ să se joace… complet detaşat? 😛 😀
ApreciazăApreciază
Aici, pe blogurile noastre (mă refer la tine, la Dragoș și la mine), nu emitem legi, teoreme sau adevăruri absolute, ci doar păreri personale cu privire la anumite subiecte. Câți dintre noi se pot declara foarte pregătiți în domeniul iubirii? Despre mine pot să-ți spun că am cunoscut dragostea unilaterală, femeie-bărbat, și nu aș spune că a fost volatilă. Dacă aș fi confundat atracția(fizic sau intelectuală) cu dragostea, atunci ar fi fost volatilă, cum spui tu. La mine a fost ceva de durată, în care mă simțeam fericit dacă cea iubită se simțea bine, sau dacă viața îi decurgea în bunăstare și fericire. Uneori îmi era destul să văd o anumită fereastră luminată, să știu că ea este acolo. Nu aș putea explica acea stare de bine pe care o aveam, nu aș putea argumenta mai mult decât am făcut-o.
În ce privește energiile subtile, toți vorbim și emitem păreri, în afara celor, puțini de altfel, care se pare că au reușit să cunoască direct acea lume energetică, prin intrare în stare alfa. Este sensibil subiectul, căci uneori povestirile acestor inițiați frizează visul, sau imagini induse în transă hipnotică. Dar, toate religiile mari ale lumii vorbesc despre acea lume, unde ființe de lumină ne dau ajutor, ne îndrumă pe calea cea bună. Degeaba este considerat aurul ca metal de cult? Ca și lumina, folosită în marile religii, fie ca lumânări, în cazul creștinilor, fie sub forma focurilor sacre, prezente mai peste tot în lume. Dar aceasta este doar o expunere de păreri personale, fără caracter de lege sau adevăr absolut.
Cred că rostul unora dintre bloguri este tocmai acesta, de a cunoaște oameni, de a discuta anumite teme, spre edificarea noastră și spre evoluție de cunoaștere sau spirituală.
Cât privește decapitarea „sângeroasă”, cred că la Dragoș ar curge… bere, așa că sensibilitatea ta va fi protejată. 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ca să curgă bere ar trebui să-mi fac… seppuku. XD XD XD
ApreciazăApreciază
Nu știu ce-i aia, dar te cred pe cuvânt. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciază
Dragă Dragoș , în cazul tău, nu tipsia de argint ar trebui ținută, ci ulciorul. De lut. Eventual, poate fi folosit și pe post de fluier. Mai ales dacă este plin cu… bere, sau… palincă. Pe măsură ce se golește, își modifică nivelul vibrațiilor, astfel încât vei scoate diverse… sunete. 😀
Să ai poftă!
La fluierat.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Să se-atingă careva de ulcioru’ meu! Ce Jackie Chan în „Drunken master” – io fac jale şi prăpăd ca dragonu’ cu trei capete care scuipă foc! XD XD XD
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îl chem pe Sergiu Nicolaescu să regizeze? Să vezi ce film îți iese! 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ai puţică răbdare că poate ajung io la el mai degrabă! XD
ApreciazăApreciază
Din urmă nu ai cum să-l ajungi, așa că geaba mi-ar fi așteptarea. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Au nu ştii că pe ceea lume timpul e etern? Mintenaş mi ţi-l trag de perciuni. 😀
ApreciazăApreciază
Mi-am dorit atât de mult să nu ”prea” taci cân’va …
…
Ş’acu’ când văd aceeaşi coadă(mă includ şi pe mine) după tine …
Fuck !
….
Nu-i corect . Nu bun .
….
prea mult(e)
…. de spus .
FUCK !!!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Non multa, sed multum, zice o vorbă… Al tău futu-i rezumă toate cele multe. Ce ar mai fi de adăugat? Cu o vorbă am spus tot, recte mult.
ApreciazăApreciază
stelloo…
mă surprinzi mult mai plăcut decât aș fi mizat. 🙂
hmm..
ApreciazăApreciază
în ceea ce te privește, flavia, mă bucur teribil ce și cum (te-)am descoperit aici.
revin și mă bag și peste rând, la o adică. 🙂
ApreciazăApreciază
Mulţumesc. Întotdeauna bine-venit(ă) în casa-mi virtuală. Scuze, însă 03gg nu-mi dă nici cel mai mic indiciu despre cum ar trebui articulat „numele”.
Iartă-mi de asemenea şi răspunsul întârziat, dau rareori pe aici, tot mai rar, cândva, foarte probabil, deloc.
ApreciazăApreciază
cum îți vine. gg sunt inițialele numelui meu. când o să ai timp, o să poți descoperi mai multe pe blogul meu. mersi și baftă! 🙂
ApreciazăApreciază
Am încercat să aflu, însă link-ul mă lasă la fel de necunoscătoare.
Baftă şi ţie!
ApreciazăApreciază
nu știu de ce wordpress-ul ăsta este așa de pricinos. am mai auzit că nu vă lasă să faceți aia sau aialaltă. 🙂
în ceea ce mă privește este simplu: daniri70.blogspot.ro.
ApreciazăApreciază
Pentru posteritate şi fiindcă mi-am amintit dintr-o întîmplare, las aici înscris cu literă de care o vrea tema blogului:
LA MULŢI ANI! 🙂
Restul urărilor conexe le trimit în gînd, că ajung mai repede şi nu trebuie să le ştie toată lumea. 😉
ApreciazăApreciază
Daca auzi o bataie in geam, eu sunt. Am spus ca voi veni Am spus. Tie nu ti-am spus, dar am revenit sa te chem la o discutie despre blogul tau. Ca, pauzele isi au si ele rostul, dar cand sunt pauze cu lunile, cu anii, deja e rau. Chiar asta iti doresti, o super pauza????
ApreciazăApreciază