Pe gînduri

„Pregătindu-te pentru viitor, trebuie să mergi înapoi, cu gîndul către trecut; dar numai atît cît face un om, care, pregătindu-se să sară peste o groapă, se dă înapoi pentru a căpăta mai mult elan.” – citeam deunăzi din Mickiewicz.

Şi mă pune nevoia – să nu-i zic pe numele arhicunoscut şi des uzitat în discuţiile colocviale – să aplic procedura.
Deh, doar sfatul vine din partea unui învăţat…

Toane

Cine n-a avut toane? Justificate sau ba, de obicei argumentate prin alte toane. Toate în jur par albastre, să nu le zicem la propriu negre. Mi se întîmplă mai mereu… Ştiţi voi, chestia aia care se întîmplă cînd te trezeşti cu faţa la pernă. Bine, uneori, di vină e vremea sau alinierea planetelor. Dar, cel puţin pentru ultimele zile (aşa, de prin data de 16-17 iunie încoace), n-aş prea putea da vina decît pe caniculă. Mă rog, dacă stau să mă gîndesc, aş mai găsi vreo doi-trei acari Păuni, însă răul a fost deja făcut, ce rost ar mai avea, cui bono…

Şi să nu-mi spuneţi că în astfel de situaţii nu vi s-a întîmplat, graţie, să zicem invitaţiei unui bun amic(ă), să uitaţi de „albastrul” dimprejur şi să vedeţi totul în roz – bombon, dacă vă puteţi imagina nuanţa.

Tăcere

Cînd cuvintele devin neclare ar trebui să mă concentrez pe fotografie. Cînd imaginile devin nepotrivite ar trebui să mă mulţumesc cu tăcerea. – Ansel Easton Adams

Cîte nu se pot oare spune, paradoxal, tocmai despre tăcere. Tăcerea ca răspuns; mai clar şi mai sonor decît orice cuvînt rostit cu voce tare, chiar strigat. Tăcerea care aprobă ori dezaprobă. Tăcerea unui cuvînt care deşi rostit nu e auzit de nimeni, uneori nici măcar de către vorbitor. Tăcerea care strigă, cînd deşi nimeni n-a spus o vorbă urechile îţi ţiuie de atîta zgomot. Tăcerea gîndului, tăcerea inimii. Tăcerea căutată – aceea care-ţi dă linişte, care te învăluie protector inducîndu-ţi sentimentul de siguranţă – sau dimpotrivă, tăcerea alungată, care te agită, te deprimă, te nelinişteşte.

Cuvinte pierdute

Ce se întîmplă atunci cînd între doi oameni se sfîrşesc cuvintele? Drumurile lor se despart. Poate că nu e chiar atît de rău, poate că relaţia lor a ajuns atît de departe încît vorbele sunt de prisos, stînjenitoare… Ups, poate că nu întotdeauna respectiva evoluţie ar fi de bine. Începutul şi sfîrşitul iubirii se fac simţite în stînjenirea încercată cînd rămîi singur cu fiinţa iubită – La Bruyère.

Dar ce se întîmplă atunci cînd între un grup de oameni se termină cuvintele? Vor începe a glăsui armele, veţi spune. Eh, nu toţi au atîta putere. Se vor rupe doar relaţii, se vor forma tabere, se vor scanda lozinci, ba chiar se vor ridica garduri, la propriu uneori. La graniţe, cu sîrmă ghimpată.

Quieta non movere

Nu deranja lucrurile care sunt liniştite, s-ar putea spune încercînd o traducere aproximativă. Pentru îmbunătăţirea logicii, aş spune mai degrabă să nu faci schimbări de dragul schimbării. Prin extensie, nu repara dacă nu e stricat. Afirmaţii de bun simţ, pînă la urmă dacă ceva te mulţumeşte (cît de cît), începînd cu lucrurile minore, cum ar fi telefonul, mobilierul, serviciul sau orice altceva şi terminînd cu propria viaţă, ordonată ori dimpotrivă, de ce să te dai peste cap în căutarea mai binelui. Ete, d-aia, fiindcă aşa suntem noi oamenii. Cred că sunt în asentimentul majorităţii atunci cînd afirm că ne place să trezim cîinele care doarme – o altă posibilă traducere a dictonului latin: nu trezi cîinele care doarme.

Reverie

„Ia seama la reverie: este un monstru odios care atrage şi mi-a devorat multe lucruri. Este sirena sufletelor; cîntă, te cheamă; te duci după ea şi nu te mai întorci”. – este avertismentul lui Gustave Flaubert.

Dintr-o anume perspectivă, aceea logică, îi dau dreptate. Dar niciodată n-am luat seamă de aceste cuvinte, foarte probabil nici nu le voi lua vreodată. Pentru care motiv mi-aş interzice visarea? Să nu mă doară, să nu fiu dezamăgită de crunta realitate… La ce bun, realitatea tot aceea este şi va fi, cu sau fără voia mea, cu ori fără visurile mele.

Copilării

Ieri m-am simţit copil. M-am bucurat de orice nimicuri, de zîmbete, de îmbrăţisări, de mesajele de pe telefon, am zîmbit larg şi am văzut lumea în roz. Ba chiar am suflat şi-n lumînărele brichete – asta fiindcă deştepţii de bărbaţii casei au cumpărat tort – în fine, un fel de… ceva mai mic – da’ nu s-au gîndit că lipseşte ceva în cazul unei aniversări. Am şi cîntat, un fel de a spune, mai curînd am lălăit, îngînînd în surdină nişte melodii pe placul inimii pe care le ascultam într-un cochet local în care am fost invitată (ştiu sună neobişnuit) să-mi serbez ziua de naştere. O surpriză din partea cuiva drag, fiindcă eu n-aş fi avut de gînd să marchez trecerea a încă unui an cu atîta fast. Ba chiar am şi rîs, aproape ca în anii copilăriei, de fapt cu rîsul am luat-o încă de vineri, mulţumită altui amic, de data asta din virtual. Sper să nu se adeverească proverbul german pe care-l invoca deseori bunica mea: wer Freitag lacht und Samstag singt, weint am Sonntag ganz bestimmt – cine rîde vineri şi cîntă sîmbătă, plînge cu siguranţă duminică.  Mă gîndesc însă că, ziua fiind pe terminate, poate scap.

Amintiri

Amintirile – o muzică ce ne vine de undeva de dincolo de orizont, zicea Garabet Ibrăileanu. Asta este definiţia omului de litere.

Dacă ar fi s-o luăm mai puţin poetic, am spune că amintirile sunt tot ceea ce avem. Bune sau mai puţin, îndepărtate ori apropiate, sunt singurul lucru pe care nu-l pierdem niciodată şi nici nu ne poate fi luat. Le-am trăit, mai precis ni le-am creat pentru a avea ce „asculta” mai tîrziu atunci cînd va fi prea linişte.

Nu le prea băgăm în seamă, foarte rar le ascultăm muzica. Ne aplecăm asupra lor doar atunci cînd muzica prezentului nu ne mai este pe plac. Dar chiar şi atunci preferăm să compunem muzica viitorului, cu notele-i nesigure cu armonia-i dezacordată.

Aripi

Am acceptat invitaţia lui la cafea. Nici acum nu ştiu de ce, din curiozitate sau pentru a-mi dovedi însămi că sunt mai puternică decît crede el. Ne despărţisem de cîteva luni.

Mă privea oarecum întrebător ori poate nici el nu găsea cuvintele potrivite. Mă uitam cum îşi frîngea degetele. Emoţie, regrete… Cine ştie, dar mai ales cui îi mai pasă. Mă hotărăsc să rup tăcerea, devenise prea apăsătoare şi nu era nici rău să profit de avantajul primei mutări; cea mai bună apărare se zice c-ar fi ofensiva.

Dezolare

Cît de departe înseamnă să fii departe şi cît de aproape înseamnă să fii aproape, de cineva, de ceva, de un ţel ori de împlinirea unui vis, a unei dorinţe arzătoare.

Ne concentrăm toată energia pentru a ne atinge scopul, pentru a ne împlini visul. La început e departe, apoi aproape, tot mai aproape, după care, ca şi cum ceva l-ar fi speriat, se îndepărtează cu viteza fulgerului. Case closed! Există şi cazul cu happy end – sau poate dimpotrivă, la fel de unhappy, bad karma – în care obţinem ceea ce ne-am dorit. La început suntem bucuroşi, chiar ne felicităm pentru reuşită, ne umflăm în pene, cine mai e ca noi… Imediat însă apare nemulţumirea, voiam mai mult, trebuia să cer visului şi asta şi cealaltă. Suntem dezamăgiţi, obiectul dorit a devenit prea banal. Odată ce posezi ceva, acel ceva devine neinteresant, spunea un înţelept. Tind să-i dau dreptate.